Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

Drum spre creste

Haide, hai alături, sus pe creste,
Hai în umbra nopţii din poveste,
Urc-alături pasului hoinar,
Muntele ne face drumul dar.

Hoinar precum eram,
Mereu te căutam,
Te aşteptam să vii, să nu mai pleci.
Cu ochii către cer,
Erai un fad mister
Pe negrele şi asprele poteci.

Plecînd ades în munţi,
Urcînd spre soare punţi,
Te căutau pîraie şi văi seci.
Umblînd ades hoinar
Ţi-am dat cărări în dar,
Ţi-am dat izvoare limpezi, ape reci.

Precum hoinar eram,
Privirea-ţi căutam
Şi-ţi ascundeam ce poate fi mai greu,
Eram stindard şi foc
Şi te purtam în joc
Cum mă-ndemna pe drumuri pasul meu.

Te privegheam tăcut,
O luam de la-nceput,
Urcam, urcam şi tot aşa mereu,
La ceas de vis tîrziu,
Veghindu-ţi cerul viu,
Ţi-am pus pe frunte nimb din cerul greu.

Plouă nins etern

Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.

Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.

Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.

Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.

Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.

Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.

Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.

Plouă parcă, nins etern.