De ce…?

-De ce oftezi cînd n-ai motive?
De ce ai gînduri obsesive?
De ce te baţi cu ploi de gheaţă?
De ce aprinzi un foc în ceaţă?

De ce dai foc la rădăcină
Şi recunoşti că eşti de vină?
De ce te zbaţi să ştii pe toate
Cînd bine ştii că nu se poate?

Şi chiar, de ce asudă focul?
Tu ştii că vatra îi e locul?
De ce te clatini? N-ai motive!
Atîtea-s gînduri posesive?

-Să vă răspund adun cuvinte
Şi le aştern pe dinainte,
Oftînd cu lumea veşnic plină
De întuneric şi lumină.

Mi-e dor să plîng fără dovadă
Pe ispăşirea mea bolnavă.
Plutind în doruri de putere,
Rămîne viaţa o durere.

Ridic un foc în bezna serii,
M-aşez la mesele tăcerii,
Adun şi tot adun ca-n mine
Să fie tot ce-mi aparţine.

Dar gîndul meu rămîne slugă
La tot ce vorba lumii-ndrugă,
Trăind şi despicînd în două
O eră veche şi-una nouă.

Nu am motiv dar gîndul zboară
Nici viaţa nu-i deloc uşoară,
În vorbe care-ajung la mine
E tot ce lumii îi convine.

Dar nu adună astă lume
Decît urmaşii după nume,
Nu ştie că urmaş se cheamă
Şi cel ce tace fără teamă.

Şi fără teamă-n gura mare
Dă veste spre întreaga zare,
Dă veste focului să-nvingă
Şi-n focul vieţii să se stingă.

Eu sînt urmaş al tuturora
Cît ceasurile mai bat ora,
Strămoş al celor ce-or să fie
Cînd vîntul toamnei mă adie.

Şi am să plîng şi rîd ferice
Şi am să mă condamn complice
Şi-am să ciocnesc cu fiecare
În clipa lui de disperare.

Valul

(...clipei nopţilor mele)

Răsare luna dinspre deal
Şi noaptea străluceşte,
Trece un val şi un alt val
Şi moare omeneşte.

În cer luceşte cîte-o stea
Pentru pămînt şi soartă,
Iar lumea caută în ea
Dacă noroc îi poartă.

Din negrul nopţii timpurii
Străluce-n depărtare
O stea cu aripi plumburii
Care apoi dispare.

Şi-n locul stelei ce-a pornit,
Din raza ei fierbinte,
Răsare mîndru gînd rostit
Strivit între cuvinte.

Şi-un zbor neşters prin amintiri
În ochii tuturora
Răsare-n tristele iubiri
Şi plînge aurora.

Şi plînge pasul pe urmări,
Căci moarte-nseamnă moarte,
Şi totu-i cumul de-ntrebări
Şi răbufniri de soarte.

Chiar visul dacă ar pieri,
Răsar în urmă visuri,
Şi regăsim în zori de zi
Eterne compromisuri.

Tremurător în foc şi cer
O umbră străluceşte,
Sunt valuri chiar cînd valuri pier
Doar timpul le trăieşte.

Ecou

Raclă de cioburi topite,
Ape-nvrăjbite-n izvor,
Porţile nopţii-s zdrobite,
Trase-s mereu în decor.

Victimă-a pajurei nopţii,
Palidă urmă-n trecut,
Moartea nici n-are proporţii,
Are doar timp de-mprumut.

Tron de stindarde funebre,
Pod peste culmi de văzduh,
Aripa porţilor negre
Are un înger în duh.

Iarăşi şi iarăşi, din nou,
Viaţa e-al morţii ecou.

Suspine

P.

Te-am căutat visînd, în noapte

Şi te-am văzut în depărtări,

Şi se aud pierdute şoapte

Şi pleci şi tu şi pieri în zări.

I

Dar eu n-am vrut, să plec, nicicînd,

Şi-mi pare rău şi îmi dau lacrimi,

Eu doar iubire-ţi port în gînd,

De ce mă vrei trăind în patimi?

Cînd rătăcesc cu gînd timid

Prin norii mari ce mă tot cheamă

E un întins pustiu arid

Şi plîng oprelişte de seamă.

P.

Ascult cum vorba ta-mi ascunde

Fremătătorul adevăr

Şi cîntul nostru n-are unde

Să ne mai pună întrebări.

I.

Cînd am pornit pe drum am spus

Că nu-i putere să m-oprească

Dar am ajuns atît de sus,

Peste voinţa-mi omenească.

Doar gîndul tău înseamnă-acum

Un drum şi-o altă libertate,

Iubirea urmelor de scrum

E taina nopţilor furate.

P.

Bătătorindu-ne cărarea,

Să declinăm acum cuminţi

Din verbe ce-am uitat, uitarea,

Şi să plecăm, uitaţi, în munţi.

I.

Ce vrei să spui? Parcă prevăd,

În gînd ai numai despărţire,

Iar cum acum totu-i prăpăd,

Mă cheamă vechea amăgire.

În noaptea plină de fiori,

De e aşa rămîn tăcută,

Şi voi pleca la primii zori,

Să mă tot pierd, necunoscută.

Umbra

Ce umbră tainică te-ascunde
În amintiri şi primăveri?
Eu plec la drum dar nu ştiu unde,
E ziua care a fost ieri.
A fost ce-a fost şi niciodată
Nu vei mai fi un pas concret,
Iubirea mea nu te mai cată
În ascunzişul tău secret.

O umbră veşnic visătoare
Din flori de crin şi flori de mac,
Mă-nchide-n mine şi mă doare
Şi-n vînt de noapte mă prefac.
În ascunzişul tău din umbră
Mă plănuieşti în fel şi chip,
Mă vezi în răzbunarea-ţi sumbră
Ca valul mării pe nisip.

În umbra ta neştiutoare
Se pierde şi destin şi vis,
Credinţa ta revoltătoare
E doar eternul compromis.
Şi-n lacrimi zboru-i o mirare,
Vechi amintiri de vis răzleţ,
Şi-am nimicit prin condamnare
Un vis frumos şi-un vis măreţ.

De-acum şi pentru totdeauna
Rămîi doar drumul paralel,
Privind în soare eu văd luna
Şi la desfrîu fac iar apel.
Rămîi o umbră-n veşnicie
Îmbrăţişînd un univers,
În viaţa ta-i doar armonie,
Un drum al vieţii nemaimers.