Pe ape-nvolburate pîn’ la sînge,
Ca orice mugur risipind lumină,
Sărutul nopţilor de veghe plînge
Pe adormirea pietrei din ruină.
Fiind ca şoapta clipei, zbuciumată,
Eu, viaţa, nici nu pot să o mai sufăr,
Şi am un testament în umbra mată,
Lucind pe ape şi pe flori de nufăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu