miercuri, 27 februarie 1985

Valul


(...clipei nopţilor mele)
Răsare luna dinspre deal
Şi noaptea străluceşte,
Trece un val şi un alt val
Şi moare omeneşte.

În cer luceşte cîte-o stea
Pentru pămînt şi soartă,
Iar lumea caută în ea
Dacă noroc îi poartă.

Din negrul nopţii timpurii
Străluce-n depărtare
O stea cu aripi plumburii
Care apoi dispare.

Şi-n locul stelei ce-a pornit,
Din raza ei fierbinte,
Răsare mîndru gînd rostit
Strivit între cuvinte.

Şi-un zbor neşters prin amintiri
În ochii tuturora
Răsare-n tristele iubiri
Şi plînge aurora.

Şi plînge pasul pe urmări,
Căci moarte-nseamnă moarte,
Şi totu-i cumul de-ntrebări
Şi răbufniri de soarte.

Chiar visul dacă ar pieri,
Răsar în urmă visuri,
Şi regăsim în zori de zi
Eterne compromisuri.

Tremurător în foc şi cer
O umbră străluceşte,
Sunt valuri chiar cînd valuri pier
Doar timpul le trăieşte.

sâmbătă, 23 februarie 1985

Ecou

Raclă de cioburi topite,
Ape-nvrăjbite-n izvor,
Porţile nopţii-s zdrobite,
Trase-s mereu în decor.

Victimă-a pajurei nopţii,
Palidă urmă-n trecut,
Moartea nici n-are proporţii,
Are doar timp de-mprumut.

Tron de stindarde funebre,
Pod peste culmi de văzduh,
Aripa porţilor negre
Are un înger în duh.

Iarăşi şi iarăşi, din nou,
Viaţa e-al morţii ecou.