duminică, 31 decembrie 2006

Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

sâmbătă, 7 octombrie 2006

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.